Ați citit sau auzit, probabil, povești despre soldații japonezi blocați pe o insulă îndepărată din Pacific, care credeau că războiul nu s-a încheiat. Natura repetă aceste surprize. Iată, spre exemplu, amănunte mult mai bizare despre cazul unei familii siberiene. Karp Lykov și familia lui nici măcar nu a auzit că a început și s-a și sfârșit cel de-al doilea război mondial. Vreme de aproape patru decenii familia a tăiat orice contact cu rasa umană. În perioada 1936 – 1978 ei au trăit într-o zonă izolată din taigaua rusească, la mai mult de 250 de kilometri de cea mai apropiată așezare umană.
Surpriza a venit în 1978, când o echipă de geologii sovietici, în timp ce prospectau în sălbăticia siberiană, aveau să facă marea descoperire a vieții lor. Se știe că verile siberiene nu durează mult timp. Unii, mai în glumă mai în serios, spun că vara siberiană durează câteva ore. De obicei zăpezile persistă până în mai, iar vremea rece se lasă la începutul lunii septembrie. Natura oferă o altă față a frumuseții: infinite păduri de pin și mesteceni înghețate în care mișună continuu haite de lupi și urși înfometați. Pentru un ochi neavizat munții abrupți izolează călătorul rătăcit într-o continuă curgere de torente înalte și mlaștini înghețate. Siberia a rămas ultima și cea mai mare zonă sălbatică a Pământului. Uriașul neant începe din nordului Kazahstanului, fiind compus din toată Asia de Nord. Se întinde pe direcția est-vest de la Munții Ural la Oceanul Pacific și pe direcția nord-sud, de la Oceanul Arctic până la dealurile Kazahstanului de nord și la granițele Mongoliei și ale Chinei. Toată Siberia, cu excepția zonei de sud-vest, se află în Rusia și formează circa 75% din teritoriul național al acestei țări. Sunt 9,653,000 km², aproximativ trei pătrimi din suprafața totală a Rusiei, cu o populație necunoscută care viețuiește într-un pumn de orașe.
Atunci când apar zilele calde, florile din taiga, pentru câteva săptămâni, pot părea o mină de aur pentru un străin de locurile acestea. În vara lui 1978, vreme de o oră, un elicopter a bâzâit deasupra unui luminiș, fiind în căutarea unui loc de aterizare. Se aflau într-o regiune uitată din Siberia, la sute de kilometri depărtare de orice așezare omenească, mai exact la sud, în Khakaze, unde munții Altai se întâlnesc cu munții Saian. După ce a aterizat, din elicopter a coborât o ceată veselă de geologi. Erau patru oameni de știință trimiși să prospecteze zona, fiind în căutare de minereu de fier sau petrol. În acest loc pitoresc se varsă un afluent al marelui fluviu Ienissei, numit Abakhan. Aici, pe partea dreaptă a râului, geologii au descoperit, în mijlocul unei sălbăticii total inaccesibile, o serie de terenuri agricole cultivate. La întoarcerea lor la elicopter au semnalat pilotului ceea ce au descoperit. Elicopterul a survolat zona de mai multe ori și piloții, uimiți, au observat și ei niște brazde ciudate în baza muntelui. Apoi au descoperit și o grădină. Ceea ce i-a făcut să creadă faptul că în zonă locuiește cineva. A fost o descoperire uluitoare. Piloții au raportat descoperirea la bază, dar autoritățile sovietice nu aveau nici cea mai mică idee despre ființele care trăiau acolo.
Abia peste doi ani o altă expediție a ajuns în zona semnalată și a putut intra în contact cu cei care locuiau acolo. Povestea a ajuns însă și la urechile unui jurnalist de la ”Komssomolskaia Pravda”, pe nume Vassili Peskov, care s-a hotărât să meargă acolo, să observe și să înțeleagă modul în care acele ființe misterioase au putut supraviețui în plină taiga, în sărăcie totală, în ierni unde în mod obișnuit temperatura coboară sub minus 40 de grade. Așa se face că grupul, format din patru oamenii de știință, însoțiți și de jurnalistul respectiv, au ”înotat” prin 10 km de tufișuri și mlaștini ca să poată să se apropie de zona misterioasă. Au fost conduși de către geologul Galina Pismenskaya. Ei au ales o zi însorită și chiar s-au pregătit creștinește, luând câteva cutii cu haine și mâncare pentru potențialii prietenii. Piloții supravegheau din elicopter deplasarea grupului. Apoi când au primit semnalul prin stație că se aflau deja în locul indicat, intrușii s-au deplasat cu mai mare grijă, în eventualitatea evitării unui pericol. Au descoperit o cărăruie pe malul unui râu și, mergând pe cursul apei, în cele din urmă au dat peste un șopron mic umplut cu ramuri de mesteacăn și câteva coșuri cu coajă de cartof puse la uscat.
Apoi, nu departe de șopron, alături de cursul de apă, au observat o locuință înnegrită de timp și de ploaie. De fapt era un fel de colibă încropită dintr-o îngrămădire pe toate laturile de stâlpi, scânduri, crengi și trunchiuri de copaci, toate acestea acoperite cu strat gros de frunziș înnegrit. Coliba avea chiar și o fereastră de dimensiunea unui rucsac. Apariția intrușilor din lumea modernă fusese semnalată deja de multă vreme. Când să dea buzna în colibă, s-a auzit un scârțâi de ușă și figura unui om foarte bătrân a apărut în lumina zilei, venit parcă direct dintr-un basm. Desculț. Purta un tricou peticit și re-peticit din pânză de sac decolorată de vreme. Era îmbrăcat cu niște pantaloni din același material, de asemenea peticiți și re-peticiți. Era nepieptănat și avea o barbă mare. El s-a uitat speriat la intruși și devenise foarte, foarte atent, analizându-i ca pe niște ființe venite din altă lume, mai ales că sâsâia în continuu stația de emisie-recepție. Ca să spargă gheața intrușii au inițiat un dialog: "Salutări, bunicule! Ne aflăm în vizită pe aici!" Bătrânul nu a răspuns imediat. Dar după ce i-a privit fix în ochi, pe fiecare, în cele din urmă, convins probabil că nu aveau nimic de ascuns, cu o voce moale, nesigură, a spus: "Ei bine, din moment ce ați călătorit de departe, s-ar putea la fel de bine să fiți obosiți!" I-a invitat în ”casă”.
De fapt era un așezământ comparat cu cele din Evul Mediu. Locuința era mai mult o vizuină, cu o singură cameră, slab luminată, neagră de funingine, rece ca o pivniță, cu o podea din coajă de cartofi și coji de nucă de pin. Era mult mucegai peste tot și pânze de păianjen. Dar această tăcere de analiză și de uimire a fost brusc întreruptă de multe hohote de plâns și vaiete. Grupul de intruși abia atunci a observat siluetele a două femei. Una făcuse o criză de isterie, rugându-se să înlăture acea vedenie cu intrușii: "Ah, este pentru păcatele noastre! Ah, păcatele noastre!" Cealaltă, după ce s-a întors cu spatele la intruși, a murmurat un mesaj ciudat, lăsându-se încet la podea. A leșinat. Lumina de la fereastra mică a căzut pe ochii ei mari, înspăimântați și înlăcrimați. Intrușii au realizat că trebuia să iasă de acolo cât mai repede posibil. Conduși de Pismenskaya, oamenii de știință au ieșit în grabă din colibă și s-au oprit la câțiva metri distanță. S-au așezat pe iarbă, au desfăcut pachetele și au început să mănânce. După aproximativ o jumătate de oră, ușa colibei a scârțâit și bătrânul, însoțit de cele două femei, s-au apropiat, parcă mai curioși, de intruși. Au fost foarte prudenți cu vizitatorii, respingând tot ceea ce li s-a oferit: gem, ceai, pâine, etc.
Au refuzat cu un mormăit: "Noi nu avem voie așa ceva!" Pismenskaya i-a întrebat: "Ați mâncat vreodată pâine?" Bătrânul a răspuns: "Nu!” Cel puțin el a fost inteligibil, dar femeile vorbeau o limbă distorsionată, ciudată, scoteau sunete ca un fel de gângurit lent, neclar. Acesta a fost la prima întâlnire. Intrușii au repetat vizitele. La a patra sau a cincea intervenție, bătrânul a devenit mai prietenos. Așa au aflat povestea completă a familiei. Numele bătrânul era Karp Lykov, fost membru al unei secte fundamentaliste ortodoxe ruse, închinându-se într-un stil neschimbat din secolul al XVII-lea. Credincioșii au fost persecutați de Petru cel Mare. Dar Lykov vorbea despre asta ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Spunea că pentru el: ”Petru cel Mare a fost un dușman personal și anti-Hristos în formă umană. A dus o campanie de modernizare a Rusiei cu forța, prin tocarea de bărbi creștine!" Dar aceste sentimente de ură, vechi de secole, au fost confundate cu plângeri mai recente. Karp a vorbit despre un negustor care a refuzat, în jurul anului 1900, să mai vândă cartofi la acei vechi-credincioși. având în vedere că valorau câteva copeici.
Apoi lucrurile au luat o întorsătură dramatică pentru familia Lykov atunci când bolșevicii atei au preluat puterea. Au fost izolate comunitățile de vechi-credincioși, care au fugit în Siberia, pentru a scăpa de persecuții.. În timpul epurărilor din 1930, cu creștinismul sub asalt, o patrulă comunistă l-a împușcat fratele lui Lykov la marginea satului lor. Atunci el și-a luat familia și s-a ascuns în pădure. Pe atunci erau patru: Karp, soția sa, Akulina, un fiu pe nume Savin, de 9 ani, și Natalia, o fiică de numai doi ani. Ei s-au retras tot mai adânc în taigaua siberiană și și-au construit ei înșiși o locuință în acest loc pustiu. În sălbăticie s-au născut doi copii: Dmitri, în 1940 și Agafia, în 1943. Cei doi copii, în afară de familia lor, nu au mai văzut niciodată altă o ființă umană. Tot ceea ce știa Agafia și Dmitri de lumea din afară au învățat din poveștile părinților lor. Materialele lor lectură au fost doar cărți de rugăciune și o Biblie veche. Akulina a folosit evangheliile să-i învețe pe copii să scrie și să citească. Ca să scrie au folosit bețe ascuțite de mesteacăn pe care le înmuia în suc de caprifoi, ca stilou și cerneală.
Atunci când Agafia a observat imaginea unui cal, ea a recunoscut din povestirile mamei sale biblice. "Uite, tata", a exclamat ea. "Un armăsar!" Copii știau de la Lykov că în locurile numite orașe oamenii trăiau împreună înghesuiți, în clădiri înalte. Apoi au aflat că sunt și alte țări în afară de Rusia. De la geologi au avut ocazia să afle despre un mare război care a nimicit Europa: cel de-al doilea război mondial. Dar astfel de concepte erau abstracțiuni pentru ei. Dar dacă izolarea familiei era greu de înțeles, asprimea vieții lor a fost fără cruțare. Călătoria a fost foarte dificilă, chiar și cu ajutorul unei bărci de-a lungul râului Abakan, a declarat Peskov. La prima sa vizită la Lykov, s-a deplasat 250 km. fără să vadă o singură locuință. Izolarea a făcut supraviețuirea în pustie aproape imposibilă. Dependentă doar pe propriile lor resurse, Lykov a luptat pentru a înlocui câteva lucruri pe care le aduseseră în taiga. Ei au modelat coaja de mesteacăn în loc de pantofi. Hainele l-au peticit și re-peticit și, când nu s-a mai putut, le-au înlocuit cu niște cârpe din ațe răsucite din cânepă, cultivată din semințe.
Lykov a inventat o roată de tors și, incredibil, confecționase chiar și componente pentru unu război de țesut. Dintre specialitățile din bucătăria lui Lykov, sunt de amintit chiftele de cartofi amestecate cu secară și semințe de cânepă. În unele privințe, taigaua le-a oferit o oarecare abundență: Pe lângă faptul că aveau locuința lângă curs de apă limpede, aveau la dispoziție molid, pin, mesteacăn, afine și zmeură. Apoi Lykov a povestit că a și ieșit la vânătoare. Dar, în lipsa armelor și chiar a unui arc, putea vâna numai prin săparea unor gropi-capcană. Altădată a obținut carne și blană prin urmărirea prăzii în munți, până când animalele s-au prăbușit din cauza epuizării. Ceea ce era ieșit din comun, era faptul că avea o rezistență extraordinară la ger: putea vâna desculț în timpul iernii. Uneori, după mai multe zile de rătăciri, după ce a dormit în ger la minus 40 grade, revenea la colibă ducând un elan pe umeri.
După ce geologii sovietici au ajuns să cunoască familia Lykov, și-au dat seama că i-au cam subestimat. Fiecare membru al familiei avea o personalitate distinctă. Karp a foarte încântat de cele mai recente inovații ale oamenilor de știință, dar a refuzat cu fermitate să creadă că omul a pus piciorul pe Lună. După ce relațiile s-au îmbunătățit și anii au trecut, Lykov a fost convins să viziteze tabăra sovieticilor. În final a acceptat și cadourile: haine, cuțite, furculițe, cereale, chiar și pixuri și hârtie și o lampă electrică. Cele mai multe dintre aceste inovații au fost primite cu teamă. Dar cel mai mare păcat i s-a părut televiziunea, de care a avut parte în tabăra de geologilor. Karp s-a așezat direct în fața ecranului și l-a privit cu mare teamă. Agafia privea din spatele unei uși. Ea a încercat să se roage de la distanță. Bătrânul s-a rugat după aceea, cu sârguință. Poate că cel mai trist aspect al poveștii de Lykov este ciudățenia și rapiditatea cu care familia a intrat în declin după ce au restabilit contactul cu lumea exterioară.
În toamna anului 1981, trei dintre cele patru copii, în termen de câteva zile de una de alta, au urmat-o în mormânt pe mama lor. Potrivit lui Peskov, moartea lor nu au fost, așa cum ar fi fost de așteptat, ci rezultatul expunerii la boli la care au avut nici o imunitate. Atât Savin și Natalia au suferit de insuficiență renală, cel mai probabil, un rezultat al dietei lor dure. Dar Dmitri murit de pneumonie, o infecție dobândită de la noii săi prieteni. Moartea lui i-a zguduit geologi, care au încercat cu disperare să-l salveze. Ei s-au oferit să-l transporte cu elicopterul la un spital, dar Dmitri, in extremis, a refuzat să-și abandoneze nici familia, nici religia pe care o practicase toată viața. " Nu ne sunt permis!", a șoptit el înainte de a muri. În cele din urmă, Karp Lykov a murit în somn, pe 16 februarie 1988. Agafia l-a îngropat pe pantele montane cu ajutorul geologilor, apoi s-a întors înapoi la casa ei. Astăzi, dintr-o familie de șase persoane, doar Agafia mai supraviețuiește și trăiește în continuare în taiga. Un destin, o viață, ciudată. Câți dintre noi avem puterea să înțelegem această poveste.
.jpg)
